Românii, "aurul negru" și străinii (poezie în stil ienachițăvăcărescian )

Roger Mură, zis şi sfântul, călărind pe o Yamahă

 spăria -n aprinsa-i goană prafu-n ţarina valahă

 când, oprinde-se, dihania  tuşii răpede şi des

 scurt bolborosind pe ţeavă vorbe fără de-nţeles :

 brum… brum… brum… hâc! hâc! şi pace;  numa dară un oftat.

 Să cruci de-aşa minune tot rumânu’ din ăl sat.

 -Bolnav ţi-este bidiviul ? Că şi iapa mea bălaie

 tot aşa gemea, sărmana, când avea pântecăraie,

 zise Ion, purtând în hăţuri un catâr cam gălbejit.

 Calu ăst-al tău, străine, dacă toc’ma n-o murit,

 poci să-l întremezi, ferice că avem apoticar.

 -O, my friend! Motocicleta ce o vezi nu-i armăsar!

 E-o maşină, în stomacu-i cade bine doar petrol.

 - Gaz, adică ? Gaaaz de lampă? Mai, ce gloabă! Dracu gol!

 Noi, de-acilea, iacă d’aste invenţiuni n-am mai văzut

 nici când fu bunica fată… şi de-atunci a petrecut

 şi cu primu’, şi cu-al doilea, că-i topea ca pe scrumbii,

 tare ambetaţi de trupu-i şi de ochii cilibii,

 de ne-a fost învăţătură: cu măsură la fumei,

 că rămâi cu jale-n suflet, belg şi fără iminei.

 -My friend, please... de ai benzină, ţi-o plătesc cum nu visezi.

 O să-ţi aminteşti o viaţă despre gentlemeni englezi.

 - De, nenică, de-ar fi gazu’ precum grâu' în hambar…

 L-au luat peşcheş străinii. Nu mai îs apropitar

 şi, de mă gândesc mai bine, n-am făcut un marafet…

 Nice grâul nu-l mai samăn, că mi-l iau din Egipet.

 De atunci e luce, neică, sărăcia-n multe căşi.

 O istorie tâmpită… Divaghez iar. Ce zisăşi ?

 -Spun că vreau benzină, dom’le, cât să umplu-un rezervor.

 - Poate la muzeu. Acolo e ceva numit tractor,

 fiară care, de mirare, ara câmpu’ în trecut

 fără ghiboli ! Gaz, de unde ? Avui gâlci şi l-am beut.

 -Se-nnoptează… Parcă, parcă văd lumină-n depărtare…

 Plec, poate găsesc benzină. - Aş, ce vezi e-o lumânare

 şi-acol’ Lina  lui nea Spânu. Bre, amice, ştiu ce zic:

 n-ar astăzi gaz de lampă. Ieri avu atât, un pic

 şi l-a ars tot, deşi lampa o ţinu doar mică, mică.

 Ce vrei… suflet de fumeie, de-ntuneric îi e frică…

 Dar să mergem, zor, la Lina. N-o văzui de mult, de ieri.

 Ah, făptura ei ca duhul blând al mândrii primăveri !

 Bre, inglezule, fac târgul : de-are fata gaz, pe el

 cât îmi dai ? Că gata -s hotărât : îi iau inel!

 Şi plecară. Acasă ,Lina, desfăcând moaţe din păr,

 se-ntreba de vede bine: vine Ion, întradevăr ?

 Îndrăzneşte ? Şi nu ştie de ce-i tremură genunchii

 da-n acelaşi timp, de ciudă, simte că-i cresc lunge unghii.

 -Sara bună, Lină dragă… - Aşa spui tu! De, uitaşi

 da’ găsii din drum, prin curte până-n prag la uşă, paşi,

 c-a plouat şi doar tu, Ioane, porţi asemenea opinci,

 meşterite-n târg anume, de mărimea 45.

 Mă gândeam că vii în vorbă, romanţios precum s-ar zice,

 cum şi-ar caută în iarbă-un licorice o licorice

 sub a lunii mândră rază, ah !... sub razele ei lucii…

 dar mă ruşinaşi, păgâne, când ţi-ai aşezat papucii

 drept la uşă me’… şi-aflat-a urbea toată, toată! Lasă,

 nu te iert, măcar că noaptea ce trecu n-am fost acasă.

 Pot să-mi reperez onoarea! Martoră mi-e ţaţa Safta

 unde eu beam cafele când tu plănuiseşi fapta ;

martor şi-un turist cu frică, de zâcea mereu  "jo tem".

 Tare se temea franţuzu’ de diochi ori de belstem,

 nu mai ştiu, fiindcă de feliu nu scap geană spre străini-

 şi-i spuneam lui Safta: soră, fierbe bozi ori rădăcini,

 lecuieşte-mă, că nice nu sunt trează, nici visez

 de când cu paranghelia cea de circ a lui Perez

 unde unu-nghiţea apă şi scotea pe gură foc,

 spăriindu-ne mireasma de sulfină, busuioc,

 mie, vai, şi primăriţei care, zdronc, a leşinat

 între flăcări şi-acu zice, când circariu- ce bărbat !-

 o luă gentil în braţe şi o puse pe-un divan,

 " …nu-i odicolon pe lume ca mireasma de catran… "

 -Lino, stop. Vezi, mosafiru ar vrea gaz. Ce zâci, e rost ?

 - Nici-un strop nu e-n tot satu’. Io-te, parcă nici n-au fost

 vreodat pe-acilea sonde şi-n adâncuri aur, cică, 

 aur negru. Fu odată dar îl dară pe nimică,

 precum multe alte cele… Se topiră ca un fulg,

 de-avem doar agroturismul: tu paşti vaca, eu o mulg

 şi turiştii vin şi-admiră reîntorcerea-n natură

 precum şi matale, nene… -Mă prezint, miss: Roger Mură.

 -Lina, io, încă-a lui Spânu. N-avem gaz. Iui! ştiu acum:

 ne luă circariu gazu’ şi ne dete, hoţu’, fum !

 -Lino, zise Ion, sărmanu, precum gazu’ simţ că pier…

 Ţi-aş fi pus inel pe deget, delicat… cu giuvaer…

 şi, la gât, mărgele, perle…Dar cerceii! Jur,  cercei

 ca ai tăi n-ave’ pe-aice nice una din fumei.

 Câte ţi-aş fi loat ! Of, Lină, că acuma, de năcaz

 înţeleg şi eu mârţoaga lu’ englezu’, de bea gaz.

 Ca Adam la începuturi de lipit, vrei cununie

 dacă-ţi pun, sfios, pe deget un inel de păpădie

 şi în păr o cununiţă împletită doar din flori ?

 -Hmmm. Miss, pari cam visatoare… Se plăteşte deseori

 foarte scump. Mai bine-alege, par examplu, un străin,

 un turist cu bani, căci banii fericirea-o-ntreţin.

 -Ce frumos vorbeşti, Ioane, despre flori şi păpădii !

 Ce romanţios, că tremur, inimă-mi înnebunii !

 Eşti poet ca tot rumânu’ şi-mi jurasem în secret

 să nu las de-aci să piară neamul nostru de poet,

 neam ce ambetant doineşte într-un cânt duios, gingaş…

 aşa că în zece zile mă mărit cu Toderaş

deşi de o vreme-ncoace e cănit de mă-nfior

că-l somai : întâi repară gloaba aia de de tractor !

 ….

 Calm, per pedes  Roger Mură, după ce mai străbătu

 multe sate, că-n oraşe cânta buha bu-hu-hu

 scrise foarte hieroglific stăpânirii de resort

 o concluzie pe care o numi secret raport:

 "Nu mai au deloc resurse.Vii, destule ; şi hamei,

 însă mai există-n zonă c-au femei. O, ce femei! "